Нистру: де ла Наславча ла Сахарна (Едитура ТИМПУЛ, 1983)

Нистру: де ла Наславча ла Сахарна
рус. Днестр, от Наславчи до Сахарны. По туристическим маршутами Молдавии.
Фото: М. Ананьина

Едитура “ТИМПУЛ” 1983

Imagine: Izvor și vedere spre satul Codreni, Ocnița

Imagine: Monumentul arhitectural Mănăstirea Saharna. Cascada. 

Continue reading “Нистру: де ла Наславча ла Сахарна (Едитура ТИМПУЛ, 1983)”

NISTRUL ÎN AGONIE

NISTRUL ÎN AGONIE
Alexandru SEFER, jurnalist
(sursă: revista POLITICA, nr.3, 1991)

În luna noiembrie a anului trecut Comitetul de stat al U.R.S.S. pentru ocrotirea naturii m-a onorat cu atenția, expediindu-mi, spre examinare, proiectul programului pentru ocrotirea naturii țării in perioada anilor 1991—2005. E o broșură de 80 de pagini. Scrisoarea anexă, semnată de șeful Direcției de propagandă a cunoștințelor ecologice și pentru relații cu societatea E. D. Samotesov, explica, că la elaborarea proiectului, de rînd cu multele instanțe de stat și științifice de prestigiu, au participat și Consiliile de Miniștri ale republicilor unionale. În ce mă privește, ca unuia dintre «șurubașii» publici, mi se sugera amabil să exclam «Ura!», să mă bucur citind planul acțiunilor proiectate întru ameliorarea ecologică a «unuia din fluviile țării», a Nistrului.

Păsămite, se trasează o reducere a consumului de apă din rîu: de la 4,2 kilometri cubi în anul 1988 la 3 kilometri cubi în 1995, ca după asta să urmeze o nouă creștere — 3,4 kilometri cubi către 2000 și 3,7 kilometri cubi către 2005.

Cifrele, însă, m-au îngrozit: Nistrul e condamnat la moarte!

Și la culme m-au dezolat: nici la Moscova, și nici în Moldova savanții și dregătorii nu cunosc starea în care se află Nistrul, nu vor s-o cunoască, nu le pasă de soarta lui.

Afirm acestea, fiindcă dispun de datele (de altfel accesibile autorilor proiectului nominalizat, cit și tuturor savanților contemporani) primei și deocamdată ultimei investigații științifice a Nistrului, eveniment care s-a produs… la sfîrșitul secolului trecut. Pentru cititori vom aminti că informația respectivă poate fi consultată în «Bolișaia ănțiklo-pedia», anii 1901—1905, editura «Prosveșcenie», orașul S. Peterburg.

Conform acestora Nistrul era un rîu cu specific, viața căruia depindea în mare parte de precipitațiile atmosterice, zăpezile din Carpați și ploile torențiale de vară. Or, în anii cu precipitații maximale sau optimale volumul de apă anual varia între zece și nouă kilometri cubi, în cei secetoși — scădea pînă la patru kilometri cubi. Media la Moghiliov constituia 6.76 kilometri cubi.

S-a observat, de asemenea, că perioadele climaterice se succedau cu o anumită regularitate (la trei-patru ani obișnuiți, favorabili revenea unul secetos), că erau bogate în apă lunile martie, aprilie, mai și iunie (44 procente din volumul anual), restul revenind celor opt luni, dintre care august, septembrie și octombrie erau mai secetoase.

Or, în prezent, datorită efectului de seră — încălzirii globale a climei — circuitul secular s-a dezechilibrat: secetos e fiecare al treilea an Dar și cei considerați favorabili ne uimesc: ierni calde, zăpada s-o strîngi cu lingura. Au secat și afluenții, care, totuși vărsau în Nistru peste 6 procente din volumul de apă anual.

Cercetările științifice posterioare, nu pe Nistru, ci pe multe rîuri din țară și de peste hotare, au confirmat faptul că, în dependență de sursele de alimentare a fluviilor, apa din ele poate fi exploarată doar în raport de 15—20 procente din volumul anual. Altfel, rîurile pur și simplu seacă, pier.

Deci, în condițiile actuale din Nistru pentru necesitățile  agricole, industriale și comunale s-ar putea lua maximum 1,0 și respectiv 0.9 kilometri cubi de apă.

De fapt, rîul a și intrat în agonie. Ceea ce se și constată nu numai de către savanții onești (subliniez — onești), ci șl de către orice trăitor matur al plaiului nistrean, om care tine minte Nistrul cel de acum 37 de ani. De unde atîta precizie? E simplu: în 1954 a fost, construită hidrocentrala de la Dubăsari, primul ”frîu” al fluviului nărăvaș.

«Sălbaticul» Nistru și lunca lui mănoasă fuseseră, de fapt, pentru băștinași izvor de viață pe parcursul mileniilor și unul din fluviile cele mai bine cunoscute de către popoarele civilizate.

Acum 3300 ani la gurile lui fenicienii fondează colonia Ofius, care după vreo patru secole este cucerită de greci, ce-i zic ca și fluviului — Tiras. Herodot (sec. V înaintea erei noastre) menționa în scrierile sale că Atena antică se aproviziona cu alimente prioritar prin portul Tiras. Or, nu face să ne mire fa piui că pe hărțile grecești, romane Nistrul și afluenții lui sînt topografiați cu o exactitate uimitoare, de altfel ca și întreaga zonă mediterană. în secolul I al erei noastre Tirasul este scutit de plata vămii, adică i se acordă statut de oraș comercial liber — porto-franco.

Mileniul invaziilor barbare a cufundat în neștiință și orice date referitoare la viața plaiului. Doar sumarele letopisețe slave ne vorbesc, din cînd în cînd, despre volohii descendenți din geto-romani, care resping pe cursul inferior al Nistrului hoardele avarilor (sec. VII). Și abia prin secolul XII slavii construiesc pe dărîmăturile orașului Tiras o fortificație, careia îi zic Belgorod. în secolul următor, tot bogățiile ținutului și. probabil, rubedenia lingvistică și religioasă cu băștinașii i-au atras încoace pe iluștrii neguțători genovezi, pe atunci stăpînii temerari ai mărilor. Durînd în locul Belgorodului falnica cetate Moncastro, ei s-au avîntat în sus pe Nistru, înșiruind pe malu-i drept cetăți și factorii comerciale la Tighina. Soroca și Hotin. Au construit și o flotă specială, acomodată la fluviul capricios, din galere cu linia de plutire mică, adică cu fundul aproape plat. Se simțeau, se vede, ca acasă, în siguranță.

Curînd după întemeierea Țării Moldovei tot malul drept al Nistrului. populat de volohi. se alipește la sfîrșitul secolului XIV la Moncastro. atribuindu-i numele de Cetatea Albă. Cucerind-o în 1484 turcii, pur și simplu i-au tradus numele în limba lor — Ac-cherman.

«De atunci, în consecința necontenitelor lupte dintre Turcia, Polonia și mai apoi «Secea» Zaporojană, bogățiile naturale ale luncii Nistrului, atît de înfloritoare în mîinile întreprinzătorilor genovezi, au diminuat: a decăzut și însemnătatea comercială a fluviului», — conchid istoricii, alcătuitorii Enciclopediei citate mai sus.

Datorită studiilor amintite, hidrotehnicienii Lohtim și Puzîrevschi au întreprins lucrările de pregătire a albiei rîului pentru navigația modernă. În rezultat deja în anul 1898 aproape pe tot cursul Nistrului de la Galici pînă la mare, cu vapoare, galere și plute au fost transportate cereale, lemn, vin, diferite produse și materiale, în total circa 95 mii tone, mii de pasageri.

Am făcut, așadar, o sumară cunoștință cu bătrînul Nistru din perioada cînd el mai era încă liber și neprihănit precum îl crease natura-mamă.

«Frîul» de la Dubăsari ne-a costat mult prea scump: în schimbul unui nimic de 44 mii kilovați (comparați cu cele aproape 3 milioane kilovați ce constituie capacitatea termocentralei de la Dnestrovsk. construită ceva mai tîrziu), ne-am ales cu inundații tot mai dezastruoase pe cursul mediu, de la Soroca pînă la Dubăsari. Pe cel de jos, însă, din contra, au încetat aluviunile fertilizatoare, se usca, sărăcea în humus lunca. Pînă și cursele de navigare au fost înjumătățite, tăindu-li-se legătura cu marea.

Oricum, pe atunci iernile erau încă ierni, cu nămeți cît statura omului, și vara mai turna cu găleata. Dar cine avea să se gîndească la viitor, cînd peste tot erau interpretate imnuri de tipul: «Mî pokoreaem gorî i reki, mî — molodîe hoziaeva zemli».

Pentru a «cuceri» noi suprafețe de pămînt arabil, am grămădit de-a lungul malurilor joase valuri enorme din cernoziomul cel mai roditor, cică pentru a ne apăra de viituri; am defrișat pădurile, ce protejau Nistrul de evaporare și murdărire și lunca de inundații. Am purces să desecăm ariile astfel «valorificate», deși nu sufereau de înmlăștinire, ca apoi să combatem uscarea solului prin irigare și cu ce ne-am ales?.. Cu investiții colosale, și un enorm consum de resurse materiale, energetice.

Neghiobi și lacomi (ertată să-mi fie expresia), am încorsetat fluviul prea aproape de albie, i-am strîmtorat spațiul vital și, nimicind pădurile, am deschis flancul ogoarelor. Sufocîndu-se, Nistrul izbea tot mai puternic în stăvilar. Teama că-l va rupe, că vor fi rase de pe fața pămîntului localitățile de pe cursul mediu îi făcea pe energeticieni să deschidă larg ecluzele și atunci puhoiul apelor se năpustea furios asupra cursului de jos, rupea valurile înălțate, nimicea grădinile, livezile resturile de păduri, de luncă. Cea mai mare viitură avea să se dezlănțuie în 1969, cînd Nistrul a încălecat și stăvilarul, după ce a provocat pagube enorme pe tot cursul de la Soroca și pînă la Palanca. Repercusiunile se mai resimt și azi: localitățile, care timp de secole s-au înșiruit chiar pe malul riului — Soroca, Rezina, Rîbnița, unele sate — sînt strămutate tot mai sus, spre podiș. Cît privește lunca cursului de jos, despre tragedia ei vom vorbi ceva mai încolo.    

Poate că această calamitate, veți întreba Dvs., ne-a făcut să studiem în sfîrșit Nistrul? Da de unde! «Ne budem jdati milostei ot prirodî. sami vozimem ih u nee».

Am purces, deci, la refacerea valurilor, întărirea și înălțarea lor. Iar ca să înfrînăm definitiv «calul sălbatic», am decis să-i reglăm cursul prin construcția celui de-al doilea stăvilar, de data asta dublu, pe teritoriul Ucrainei, la hotarul ei cu Moldova. Zămislită în taină, ca toate cele de pe vremuri, în șase ani de lucrări forțate, gigantica hidrocentrală de la Novodnestrovsk cu o capacitate de 700 mii de kilovați fu gata.l

Șantierul, bineînțeles, nu-l poți ascunde de gura lumii. însă nimeni, absolut nimeni, n-a ridicat glasul, n-a îndrăznit să strige: «Dați-vă seama ce faceți, oameni buni!». Dimpotrivă, ne-am bucurat cînd această nouă năpastă ce s-a abătut asupra Nistrului a salvat cursul mediu și cel inferior de un nou dezastru — scurgerea deșeurilor toxice din bazinul de acumulare a combinatului chimic de la Stebnic. regiunea Lvov (septembrie 1983).

Care a fost reacția organelor diriguitoare de la noi? Conducătorii republicii, speriați că Chișinăul va rămîne vreme îndelungată fără apă potabilă, au ordonat să fie forat un brîu de fîntîni arteziene în lunca Nistrului. Dar, vai, tocmai «inițiativa» în cauză ne-a făcut să constatăm, că rezervele subterane au dispărut, că coborîse și nivelul apei în fîntînile din luncă, chiar și în unele de pe podiș. Evident, apa o sugea Nistrul.  

Cauzele s-au dovedit a fi mai multe. Principala — hidrocentrala nouă. Regimul minimal de viață și sanitar al curgerii fluviului, adică acel, care-i asigură existența și autopurificarea. constituie 120–100 metri cubi de apă pe secundă. Or, cînd hidrocentrala funcționeaza normal, ecluzele lasă să treacă la vale doar 64—70 metri cubi pe secundă, închipuiți-vă că procedăm la un experiment cît se poate de simplu. Ce se întimplă cu apa dintr-un pahar, cînd dizolvi în ea un dram de sare? Cu cît apa e mai puțină, cu atît e mai sărată. Dar dacă un bulgăraș de tină?

Așadar, dacă ne-a ferit soarta de otrava «ucraineană», apoi de a noastră n-a mai fost în stare să ne apere. Impuritățile de proveniență organică și chimică, eliminau din apă oxigenul, atît de necesar autopurificarii, vieții ihtiofaunei.

Credeți că măcar acum am protestat, am cerut energeticienilor să-și reducă pofta, să acomodeze «monstrul» la regimul fluvial? Ei ba! «Pri-roda — cuznița, a celovok v nei — masterovoi».

Alarma a fost totuși sunată, ce-i drept în surdină, cu trei ani mai înainte, la Moscova, de către departamentul unional piscicol și «Gos-planul» U.R.S.S. Cu ce scop au făcut-o? În Nistru, pînă mai dăunăzi tezaur piscicol, dispăreau peștii, îndeosebi speciile cele mai valoroase, apreciate și căutate în țară și peste hotare. Se stabilise și pricina: excavațiile hrăpărețe, orbești de nisip și prundiș din albie, care nimiceau locurile preferate de depunere a icrelor, omorau peștișorii. În consecință a fost găsită și «soluția»: guvernului nostru i s-a propus să sisteze excavațiile în anul 1986, rezervîndu-se astfel timp suficient, ca să desfășoare exploatarea zăcămintelor similare de pe uscat. De altfel, de o mai bună calitate și de 18—20 ori mai considerabil ca cel din Prut și Nistru.

Amar de noi, s-au revoltat șefii locali, avizi de chilipir, materialele din albie sînt ca și cum gratuite, dar le realizezi cu preț înalt de stat, pe cînd cu cele de pe uscat cîtă bătaie de cap. cîte cheltuieli. Și ca să infirme argumentele «adversarilor» au procedat la diferite șiretlicuri, atrăgînd în jocul lor perfid o seamă de ihtiologi coupți de la institutul pedagogic din Tiraspol, Universitatea de stat din Chisinău, și, ca să pară obiectivi. în anul 1982 invită chiar și cîțiva savanți de la facultatea de geografie a Universității de stat «M. V. Lomonosov» din Moscova.

Și anume cu aceștia s-au ars: în pofida așteptărilor, savanții s-au dovedit a fi oameni cinstiți. De cum au înțeles adevărul, n-au pregetat să-l expună presei: excavațiile nimiceau nu numai peștii, ci și fluviul, în aval de gropile excavate, pe alocuri adînci de 10—15 metri, apăreau bancuri, limbi, insulițe nisipoase, ce împiedicau și navigația, și cursul. Fluviul stagna, suprafața-i înverzea — semne de poluare intensă și de agonie. Uneori i se dezvelea și fundul — semn de moarte. Prin gropi, prin fundul dezvelit de stratu-i protector — depunerile friabile milenare, care din pricina stăvilarelor nu se mai puteau restabili — apa se infiltra în adîncul solului, de regulă, carstian, poros. în plus, consumul de apă hrăpăreț și necontrolat la irigare, în industrie, gospodăria comunală… Să ne mai mire faptul, că cota apelor Nistrului coboară vertiginos? La Bender, de exemplu, în cinci ani ea s-a redus cu 70—80 centimetri. Nistrul seacă, apele se scurg în pămînt.

Malurile lutoase, abrupte alunecă cu o iuțime anuală de șase metri, înnămolind albia. Cele joase, dimpotrivă, înaintează, dezvelind mîlul murdar. Debarcaderele construite nu demult rămîn pe uscat, iar vizavi, odată cu malul, se surpă case, cimitire, copaci. Nistrul tinde să-și mute albia. Dar viiturile sînt tot mai neputincioase, și-au schimbat și orarul: cele de primăvară se produc nu ca înainte în martie, ci la sfîrșit de aprilie, chiar și la începutul lui mai, cele de vară pur și simplu nu mai vin.

Vara Nistrul scade într-atît. încît dacă nu te îneci în vîltorile din gropile de excavație, îl treci cu ușurință, fără să-ți uzi măcar buricul.

Un dezastru nemaipomenit.

Dezastru și in lunca «valorificată», bogăția de odinioară a plaiului. Dacă înainte de înălțarea digurilor de proteze de-a lungul gurilor Nistru se revărsă devreme și lin (viiturile mai puternice, precum am menționat mai sus, surveneau doar periodic, cu o anumită regularitate), alimentind lunca cu vlagă și depuneri de mii fertil, apoi acum irigarea cu apă tot mai mineralizată și impurificată a sărăturat, acidat, poluat, iar pe alocuri a dus și la înmlăștinirea solului. În rezultatul utilizării nesăbuite a îngrășămintelor minerale — încă niște noxe distructive. «Donbasul legumicol», atit de vestit acum 30 de ani, se tot mută pe podișul cu soluri atacate de eroziune. ”Numai umbra spinului la ușa creștinului» (prezicerea lui M. Eminescu).

Înainte vreme, ca albiturile să fie mai albe, gospodinele le ghileau in Nistru, localnicii își potoleau setea cu apa lui. Acum chiar și scăldatul iți pune în pericol sănătatea. Pe timpuri nistrenii erau țăranii cei mai viguroși și îindri, actualmente anume ei suferă des de bolile gastro-intestinale, de rinichi și de ficat, sînt atacați de funestele hepatite A și ciroze. Aici se nasc cei mai mulți copii defecți, degenerați mintal, cresc slăbănogi.

Dacă in trecut localnicii venerau Nistrul, îl slăveau în cîntece și versuri. ca pe un părinte ce-i hrănea și, împreună cu pădurile, îi ocrotea in anii de begenii, năvăliri străine, războaie, apoi acum aruncă în el tot gunoiul, leșurile de păsări și animale domnestice, ca și cum ar fi o gunoiște comună.

Cine sau ce le-a deformat într-atît mentalitatea, comportarea?

Psihologii, psihiatrii, sociologii tac. De frică ori din indiferență? Or, nu cumva și poluarea mediului înconjurător, otrăvirea apei potabile, a produselor agricole — consecințe ale chimizării agriculturii, concentrării zootehniei, lipsei ori ineficienței instalațiilor de purificare a scurgerilor reziduale urbane, industriale și comunale — sînt factorii care influențează nu numai sănătatea, ci și psihicul, morala omenească?

…Cu toate acestea continuăm să susținem, că apa din Nistru trecută prin apeductele de alimentare poate fi consumată. Cică e minuțios curățită la stațiile de filtrare. De ce mințim? O sumedenie de substanțe chimice nocive nici nu pot fi detectate la analiză, dar mite captate și eliminate. De exemplu, din cele circa 120 tipuri de pesticide, folosite în agricultura republicii, numai 30 pot fi detectate și nici unul nu poate fi eliminat. Dar că pesticidele nimeresc din abundență în Nistru, direct ori prin rețeaua rîurilor mici, prin canalele de irigare, nu mai e un secret. De altfel ca și ingrășămintele minerale, care fiind aplicate cu o criminală prisosință, în sol și ape se transformă în nitrați, iar în organismele vii în nitriți, deosebit de toxici. Nu-i deci de mirare, că aceste otrăvuri chimice au fost găsite și în laptele mamelor. Concluzia?

Minciunile premeditate sînt de fapt o manifestare a genocidului prestat în cunoștință de cauză.

Cine a profitat, cine poartă răspunderea pentru aceste crime?

Răspunsul, credem, poate fi lesne dedus din cele expuse.

Așadar, datorită savanților moscoviți, presa a început să tragă clopotele. Au prins curaj și unii savanți de la Academia noastră, însă publicațiile erau văduvite de eficiență, de parcă numai ziariștii citeau gazetele. O nepăsare înfiorătoare. Neobservate trecură și expedițiile navale ecologice, organizate în 1985 și 1986 de către entuziaștii obștești din regiunea Ternopol, de la izvoare și pînă la vărsarea Nistrului în liman. Din partea Moldovei li s-a alăturat doar o mînă de ziariști.

Și totuși, atacurile presei iritau tot mai puternic șefimea. Presau și «verzii» din Lvov, Ternopol, Hmelnițc. Vinnița, Odesa. de la Moscova. Persistau «Gosplanul» U.R.S.S., departamentul piscicol unional, cărora li se alăturase, mare minune, și cel al ameliorării și gospodăriei apelor  (tot unional ca să nu-l încurcați cumva cu cel republican — încă un mîncău al Nistrului).

Și iată, pe neașteptate, la 29 septembrie 1986 Guvernul R.S.S.M. adoptă hotărîrea nr. 322 «Cu privire la măsurile de ocrotire a Nistrului», un document excelent, care includea aproape toate recomandările științifice ale savanților onești de la Universitatea din Moscova și de la Academia R.S.S.M.

Prietenii Nistrului au răsuflat ușurat: doar după atita vreme începea salvarea fluviului. Naivii de noi! Oare chiar uitaserăm că hotăririle bune se adoptă doar de ochii lumii? Parcă n-au rămas pe hîrtie atîtea și atîtea măsuri «constructive», trasate la nivel unional, regional, republican? Fie și cele care implicau în mod direct și soarta Nistrului: hotărîrea cu privire la ocrotirea bazinelor mărilor Neagră și Azov, care trebuiau înfăptuite pe parcursul a zece ani (1975—1985), hotărîrea din 1982 despre ocrotirea rîurilor mici. Nimeni nu s-a încumetat să miște barem un deget…

Așijderea s-a întîmplat și cu hotărîrea nr. 322. Nu s-a făcut și nu se face nimic întru realizarea ei. Chiar și excavațiile, a căror sistare a fost prelungită cu doi ani, adică pînă în ianuarie 1988, continuă și astăzi cu o intensitate mult mai mare.

Imposibilă o atare stare de lucruri, vor zice unii, doar a ajuns și la noi, în sfîrșit, restructurarea?!

Dar s-a schimbat Guvernul, Parlamentul, veți obiecta. Așa e. însă cu toate că s-a scurs deja destulă vreme nu i-am auzit pe aleșii poporului să vorbească despre problemele ocrotirii naturii, a sănătății populației. Păcatele noastre! Iarăși predomină agrarienii, care continuă să se autoproclame reprezentanți ai nenorocitei noastre țărănimi, îmbătrinite înainte de vreme de munca grea și istovitoare, de boli, de otrăvuri și nevoi…

Cei de făcut acum, cînd peste zece-cinsprezece ani riscăm a fi cei care vor trage Nistrului clopotele, care ne vom trezi într-un Cara-Cum moldovenesc?

Oricum, cred că e prea mare luxul de a continua să facem echilibristică verbală. Cît mai e vie speranța că procesul degradării fluviului poate fi stăvilit, trebuie să ne apucăm de lucru. Dar să ne ferească bunul Dumnezeu de patima «deșteptăciunii noastre», care nu știu de ce de cele mai multe ori se soldează cu adoptarea hotărîrilor. A hotărîrilor prin care se atestă o stare de lucruri deplorabilă. Și atît…